Când vine vorba de mâncare, suntem toţi niște mofturoși – indiferent de vârstă. Fie că abia ne formăm obiceiurile alimentare fie că le redefinim de-a lungul vieţii, subiectul poate fi sensibil de la mic la mare, copiii având, însă, mult mai puţină libertate la masă decât adulţii (fiind adesea greșit înţeleși, chiar judecaţi)

Mâncarea e un subiect nu foarte interesant printre activitățile de zi cu zi, e un lucru unanim acceptat că oamenii iau masa, e firesc, asta ne ține în viață și deocamdată e singurul mijloc de sustenabilitate energetică pe care îl cunoaștem. Însă e un subiect trivial și în același timp personal, suntem conștienți că fiecare are preferințele sau ciudățeniile sale, doar că nu vorbim prea mult despre asta. De fapt, unii chiar se feresc să o facă și, cu cât sunt mai specifice obiceiurile, cu atât mai personal e subiectul.

Nimănui nu-i place să fie criticat sau subiect de dispută atunci când vine vorba de obiceiuri alimentare și, poate dacă nu avem cum să știm întotdeauna ce ne place, dat fiind numărul finit de experiențe pe care îl avem, întotdeauna vom ști ce nu ne place.

Oamenii dezvoltă gusturi pentru o varietate de lucruri de-a lungul timpului, unele ajung să ne definească mai mult decât altele, însă puține sunt atât de disputate și puse la îndoială precum sunt preferințele în materie de alimente. Nu de puține ori am simțit nevoia să ne exprimăm aprobarea sau dezaprobarea în legătură cu ce se află în farfuriile altora, câtdeodată din pur altruism sau din dorința de a împărtăși o experiență plăcută, sau pentru că ceva e sănătos și “trebuie” încercat.

Toate aceste lucruri pot reprezenta niște unelte de asalt pentru cei care au niște pretenții foarte specifice în materie de mâncare și care sunt denumiți generic “mofturosi”. Oriunde ne-am afla, mâncarea este o componentă socio-culturală importantă, însă pe cât de extins poate fi acest subiect, moralizarea din jurul lui poate căpăta niște conotații neplăcute și acest lucru poate avea niște consecințe reale începând încă din copilărie.

În mare parte, obiceiurile pe care le dezvoltăm în materie de mâncare sunt strâns legate de experiența și cultura care ne înconjoară, iar o influență majoră o au și persoanele apropiate, în special familia, unde am dezvoltat primele obiceiuri și am avut experiențele primordiale legate de gust, miros și stările pe care ni le provocau anumite alimente.

Fiecare păstrează undeva o amintire legată de plăcinta mamei sau a bunicii, cum creșteau roșiile în grădina bunicului și cum nu există termen de comparație, iar întâlnirea cu niște roșii asemănătoare e practic imposibilă, pentru că o asociăm cu perioada respectivă și cu starea pe care o aveam la acel moment în trecut, de unde clar reiese ideea că experiența mâncatului este una pur subiectivă.

De altfel, fiecare dintre noi am avut fluctuații ale preferințelor alimentare în copilărie și s-a întâmplat adesea să ne simțim judecați pe nedrept pentru că ceva pur și simplu “nu ne place” iar adulții le percepeau ca fiind mofturi. Mofturi, pentru că “pe vremea lor” nu aveau libertatea să aleagă atât de mult sau pentru că statusul economic și social era diferit sau poate pentru că disensiunile dintre generații sunt firești și câteodată sunt ceea ce ne duc într-un sens evolutiv.

În copilărie, în special la naștere, cu toții avem tendința de a prefera gustul dulce și de a-l respinge pe cel amar, ceea ce are sens dacă ne gândim la laptele matern, care în primele săptămâni de viață înseamnă supraviețuire iar ceva ce ar fi amar ne-ar șoca gustativ și l-am putea asocia cu ceva otrăvitor.

Aceste experiențe pot fi marcante la o vârstă fragedă, nu numai pentru că cei mici au mai mulți receptori gustativi decât adulții și simt mai acut aromele și gusturile, dar și pentru că adesea există o predispoziție genetică în ceea ce privește sensibilitatea față de gustul amar.

Pentru adulți lucrurile se pot tranșa mult mai rapid, atunci când nu ne place un aliment, pur și simplu alegem să nu-l consumăm, însă pentru copii lucrurile nu sunt atât de simple, având în vedere că de multe ori ei nu pot articula motivul pentru care refuză să accepte un anumit aliment, astfel că adesea acest lucru se poate transforma într-o dramă urmată de alte alimente care urmează să fie refuzate cu același aplomb.

Pentru un mic “mofturos” nu există cale de mijloc, însă putem măcar să incercăm să-l întelegem pentru că deși uităm destul de des, fiecare dintre noi are un aliment pe care nu-l agreează din varii motive, și atunci putem să ne punem puțin în botoșeii lui. De ce nu suportăm, de exemplu, bananele, scoicile, brânza sau ficatul? Dar dacă cineva ne-ar forța să consumăm aceste alimente, oare am reuși fără multă oroare, dezgust și multă anxietate? Translatând această experiență la o vârstă mult mai mică, ea poate fi cu adevărat traumatizantă și o sursă majoră de panică și distres.

Într-un studiu publicat în Journal Appetite în anul 2016 dintr-un eșantion de 120 de copii cu vârste cuprinse între 3 și 11 ani, 39% dintre ei au fost mofturoși la o anumită vârstă, ceea ce ne confirmă faptul că refuzul de a mânca anumite alimente nu e ceva rar întâlnit, studiul confirmând ceea ce a fost susținut adesea de psihologi, și anume faptul că uneori în jurul vârstei de 2 ani, copiii intră într-o etapă a vieții lor în care manifestă neofobie față de alimente – mai precis, refuză introducerea unor noi elemente în dieta lor, adesea putând refuza și vechi alimente pe care înainte le consumau fără probleme.

  • Această etapă, deși dificilă atât pentru părinți cât și pentru copii, este de depășită în general cu succes până în jurul vârstei de 6 ani, însă cauzele pentru care un copil poate deveni mofturos nu sunt puține și nici simple.

De multe ori părinții au tendința de a se auto-învinovăți, crezând că refuzul copilului de a mânca este rezultatul unor erori pe care le-au făcut.

Dar există și dovezi care, într-o măsură limitată, demonstrează că aceste comportamente sunt uneori și influențate genetic, într-un studiu publicat de Universitatea North Carolina în anul 2013 a reieșit faptul că 72% din cazurile de respingere a alimentelor sunt și datorită bagajului genetic, însă chiar dacă acest procent a reflectat de fapt un eșantion mic, rezultatele oferă o ipoteză nouă. Mai mult decât atât, chiar dacă genetica joacă un rol minor în aceast impas, mai importante sunt experiențele individuale și diferențele fundamentale de temperament dintre indivizi.

Experiențele gustative propriu-zise încep din momentul alăptării și chiar dacă laptele e unicul element din alimentația unui nou-născut, acesta poate împrumuta diverse arome ce provin din alimentația mamei, ca de exemplu vanilia sau usturoiul. Acest lucru ne dă de înţeles că un copil își poate forma experiențele gustative și olfactive într-un mod mult mai amplu și mai complex decât am crede atunci când îl vedem că împinge farfuria cu o expresie dezgustată.

Chiar dacă genetica și expunerea timpurile la diverse alimente au un aport în formarea obiceiurilor și preferințelor alimentare, aspectele psihologice sunt și ele importante.

Copiii care sunt hipsersensibili la nivel senzorial pot întâmpina mai multe dificultăți atunci când vine vorba să accepte alimente noi întrucât sunt mult mai receptivi la anumite caracteristici pe care le au alimentele, cum ar fi textura, gustul sau aroma puternică, culoarea sau cum îl percep din punct de vedere tactil.

De asemenea, temperamentul copiilor este și el un element important, un copil mai timid sau cu un temperament emoțional poate fi mai precaut atunci când este expus unor alimente noi, în contrast cu un copil care e mai impulsiv și care poate să accepte alimentele cu ușurință.

Deși nu există o singură cale de ”vindecare” a copiilor mofturoși, putem afirma că motivele pentru care copiii refuză să manânce anumite alimente sunt infinite în comparație cu răbdarea părinților, care, de cele mai multe ori e cât se poate de finită.

Pe lângă răbdare, un lucru esențial în confruntarea acestor situații este și calmul și îndepărtarea de o atmosferă stresantă în care copilul e presat să mănânce pentru că i se vor lua anumite beneficii sau dimpotrivă, pentru că va avea parte de unele noi. Recompensele trebuie ținute cât mai departe de domeniul material, astfel că de multe ori laudele și cuvintele de încurajare pot fi suficiente.

Poate și un carnețel în care să se consemneze evenimentul și accesul de-a dreptul aventuros de a gusta ceva nou. De multe ori expunerea repetată fără presiune poate duce la o acceptare mai ușoară iar, ca și adulți, putem fi de acord cu faptul că nimic nu se compară cu sentimentul de familiaritate și cu diferența pe care îl face el, cu atât mai mult în farfurie. Nu în ultimul rând, puterea exemplului este și ea fundamentul pentru majoritatea deprinderilor și aici putem include și alimentația. Nu putem servi broccoli cu o poveste captivantă despre cât de bun și sănătos e, daca noi la rândul nostru nu l-am mâncat.

Cu timpul, prin joacă, răbdare, înțelegere și empatie putem ajunge să înțelegem că experiența mâncatului la începutului vieții poate fi una presărată cu dificultăți și temeri de necunoscut, iar așa cum gusturile celor mici pot fi extrem de variate și varietățile sunt peste tot și așteaptă să fie încercate.

 

Comentarii via facebook

comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here