Lăsaţi copiii să se suie în copaci! Ajutaţi-i, chiar! Iar dacă e nevoie, invitaţi-i! Și învăţaţi-i!

De ce? Nu numai pentru că ar fi păcat să le lipsească astfel de amintiri din jurnalul copilăriei sau să nu se apropie atât de mult de natură… Ci și pentru că cei mici au nevoie de această experienţă din cap până-n picioare.

Și cum multe se învaţă acasă, de la părinţi (vezi exemplul lecţiilor de astronomie clasică), e timpul să vă amintiţi arta căţăratului în copaci și să transmiteţi informaţia mai departe celui ca o va absorbi precum buretele, gata să pună învăţăturile în practică. Dincolo de timpul de calitate petrecut alături de copil, această iniţiere este o lecţie preţioasă care nu ar trebui să lipsească din niciun bagaj de vacanţă.

Un copil ascuns printre frunzele unui copac, privind lumea de la înălţimea crăcilor este deja bun prieten cu ramul. Iar această prietenie aduce o multitudine de beneficii – inclusiv pe termen lung.

Ca și escalada (prezentată ca hobby cu potenţial uriaș pentru dezvoltarea celor mici), “lecţiile” de căţărare în general, inclusiv în copaci dezvoltă abilităţile sensorial-perceptive, proprioceptive și echilibrul, perceptiv-motorii și coordonarea psihomotrică. Plus analiză, decizii, organizare, adaptabilitate… Procesul implică multe și aduce curaj, încredere, cunoaștere. Și eliberează imaginaţia în cele mai creative povești. Și fac drumeţiile mai delicioase.

Bineînţeles, ca orice prietenie, aceasta are riscurile ei, iar acest aspect se pare ca a contribuit la răcirea relaţiilor dintre copii și copaci, factorul de decizie fiind Prudenţa.

“Părinţii vor să crească adulţi puternici și curajoși, dar în același timp vor să le asigure toată siguranţa și să-I ferească de toate pericolele” Iar dilema este cu atât mai mare cu cât “încă din primele zile ale copilăriei, cei mici au nevoie să-și împingă limitele… Așa se descoperă pe ei și lumea din jurul lor […] Altfel nici nu ar putea învăţa cum să se suie pe o bicicletă sau într-un copac – dacă nu ar fi automat  motivat de orice provocare.”

– spunea Enver Solomon de la National Children’s Bureau, în contextul în care (conform studiului la care a participat în 2013) căţăratul în copaci, mersul pe bicicletă și campingul pierd teren de joacă, privând copiii de învăţături și experienţe exenţiale pentru dezvoltarea lor.

Deci Prudenţa este cumva forţată să lase garda jos, să-și asume riscuri tocmai pentru a crește copii descurcăreţi, precauţi, atenţi, echilibraţi și chiar experimentaţi, cu tot semne de bună purtare…

Pentru că atunci când un copil controlează situaţiile periculoase (este conștient de pericole și știe să le evite, este stăpân pe el…), riscurile scad.

“În timp ce granițele a ceea ce stabilim ca fiind zonele de siguranță devin tot mai restrânse, nu le oferim copiilor șansa valoroasăde a învăța cum să interacționeze cu lumea din jur.Și în ciuda tuturor bunelor noastre eforturi și intenții,copiii o să reușească mereusă facă cele mai periculoase lucruri,indiferent de locul în care se află.”

Spunea Gever Tulley în acest discurs pentru TED – subtitrat în limba română. Fondatorul unei școlii “de activităţi periculoase” acesta duce și mai departe dialogul cu Prudenţa, explicând cât de important este să-i învăţăm pe cei mici să aibe singuri grijă de ei.

Comentarii via facebook

comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here