A sosit acea perioadă a anului în care cuminţenia este cântărită și recompensată, cadourile Moșilor venind ca premii pentru comportamentul celor mici…

Și cum părinţii sunt cei care duc tradiţia mai departe, preluând și asumându-și rolurile, aceștia trebuie să apeleze la înţelepciunea Moșilor și să se asigure că înţeleg corect comportamentele copiilor – mai ales atunci când invocă un Moș la masă, de exemplu, când se fac “mofturi” și negocieri, sau când părinţii vor să impună o regulă, o limită, o condiţie… Fiecare a apelat la un Moș sau altul la nevoie…

Copiii știu lecţia, Moșii aștia le aduc cadouri celor cuminţi… Dar ce însemnă “cuminţi”? Dacă îi întrebăm pe părinţi, s-ar putea să menţioneze ceva pretenţii exagerate pentru vârsta / etapa de dezvoltare a copiilor, precum “gestionarea emoţiilor” sau “controlul impulsurilor”, adevărate “BLA-BLA”-uri pentru orice copil aflat în primii 4 ani de viaţă, căruia îi este absolut imposibil să-și controleze impulsurile sau emoţiile (pe care abia le descoperă, fiind adesea copleșit de ele), calitatea autocontrolului urmând să fie dezvoltată în timp și maturizată abia spre finalul adolescenţei.

Moșii știu că autocontrolul crește lent și necesită răbdare; știu că un “episod” de șters podeaua la cumpărături, sau scenetele din timpul mesei, de exemplu, chiar nu sunt ceea ce par, fiind chestiuni complexe ce ţin de controlul emoţiilor și formarea obiceiurilor alimentare. Iar la vârste atât de fragede, etapele de dezvoltare sunt esenţiale pentru acurateţea interpretărilor. 

Cercetările sugerează că regiunile creierului implicate în auto-control sunt imature la naștere și nu se maturizează până la sfârșitul adolescenței, ceea ce explică de ce dezvoltarea auto-controlului este un “proces lung și lent”. Un studiu a arătat că mulți părinți se așteaptă de la copii lor să facă lucruri la vârste la care este imposibil să obţină ce vor. De exemplu, 56% dintre părinți au simțit că micuţii sub vârsta de 3 ani ar trebui să poată rezista dorinței de a face ceva interzis, în timp ce majoritatea copiilor nu stăpânesc această abilitate până la vârsta de trei ani și jumătate sau patru ani. Nu este ușor nici la maturitate să ne controlăm toate emoţiile sau pornirile… Iar în primii ani de viaţă este imposibil, creierul având nevoie timp pentru un proces lung și lent de dezvoltare a acestei calităţi. Atât de lung și de lent încât părinţii mai pierd răbdarea sau mai uită…

Moșii știu că descoperirea, explorarea și înţelegerea propriilor emoţii este un proces complex și lent la început, care cere răbdarea și empatia părinţilor. Nu e ușor să ne controlăm emoţiile, iar până acolo avem nevoie să le înţelegem – deci răgaz să le trăm și libertatea să le exprimăm, pentru ca apoi să putem vorbi despre ele, să ni se explice mai multe și să învăţăm ușor-ușor să le controlăm.

În calitate de adulți, am fost învățați să ne “îmblânzim” instinctele și să ne ascundem emoțiile puternice. Copiii nu pot face asta încă. Atunci când copiii manifestă sentimente puternice – țipând, strigând sau plângând – Janet Lansbury, educator pre-școlar, le sugerează părinţilor “să lase acele sentimente să fie” prin a nu reacţiona sau pedepsi atunci când copilul le experimentează – acestea fiind copleșitoare în primul rând pentru cei mici.

PREA MULŢI STIMULI? Supra-solicitarea îi poate aduce unui copil exact genul de “episoade” nedorite de furie și plâns, hiperactivitate sau Rezistenţă aproape de guerilla. Iar supra-stimularea este extenuant pentru cei mici, care sunt gata să absorbă totul. Kim john Paine explică în “Simplicity Parenting” că cei mici pot acumula stresul supra-stimulării. Copiii pot deveni înghesuiţi de propriile activităţi, jucării, opţiuni și alegeri… stimuli, care uneori pot fi prea mulţi. Și chiar subliniază importanţa programului de somn, joacă și relaxare, aducând în lumină valoarea timpului nestructurat, pe care cei mici îl petrec cu ei înșiși și cu membrii familiei, de cele mai multe ori, tot puși pe joacă. Dar cel mai important este echilbrul programului cotidian. Ca și în cazul adulţilor, prea multe detalii obosesc, mai ales pe cei mai curioși: copiii.

Bineînţeles că moșii știu cât de importanţi sunt factorii fiziologici, părinţii având mereu grijă să nu uite nici ei de acest aspect, pe seama căruia știu să mai pună “mofturile” celor mici. Somnul, foamea, setea, prea multe dulciuri pot da tonul discuţiei și chiar pot influenţa comportamente.

Moșii mai știu și că mișcarea este o nevoie esenţială pentru dezvoltrea copiilor, iar “stai locului” este imposibil de respectat fără agitaţie și mormăieli. Prea mult timp în interior le poate dăuna copiilor până în punctul în care ajung să facă în sufragerie ca trenul în gară. Iar ce mai multă mișcare se face afară, la joacă. Deci îmbrăcarea e soluţia.

La început, totul este o joacă. Cine se așteaptă la altceva, a uitat cum era în copilărie. Noroc că ne amintesc cei mici, deci mai multă atenţie nu strică. Moșii știu cât de importantă este joaca, tocmai de aceea pregătesc jucării tot anul. Copiii trăiesc în joacă, iar asta înseamnă că va trebui să-i prinzi pentru a-i spăla pe dinţi, sau să îi găești înainte să-i duci la grădiniţă…

Aceste comportamente neastâmparăte ale copiilor sunt ceea ce John Gottman numește “oferte”, chemări la joacă. Copiii se bucură de conexiunea care provine din râsul comun și iubesc elementele de noutate, surpriză sau entuziasm. În plus, jocul durează adesea mai mult timp, timp din agendele încărcate ale părinților, ceea ce ar putea să pară rezistență din partea copiilor chiar și atunci când nu este cazul.

Moșii, în special Moș Crăciun, sunt cel mai des menţionaţi la masă. Cumva, ei reușesc să aducă pofta de mâncare – cu bolboroseli și tot tacâmul.

Dar Moșii știu cât de delicat este procesul de formare a comportamentelor alimentare și cât de greșit pot fi înţeleși copiii la masă. Experienţa gusturilor este diferită pentru ei, alt aspect pe care l-am uitat noi, cei mari, se pare, cu toate că gusturile tuturor se schimbă de-a lungul timpului, în copilărie și la maturitate, din diverse motive.

CINE PE CINE?

Moșii mai știu că orice copil este sensibil la stările părinţilor, putând oglindi diverse emoţii… Deci când un pitic este irascibil sau comportamentul lui este nepotrivit, starea părinţilor este de asemenea luată în calcul în evaluarea Moșilor. Imitaţia / mimetismul continuă să facă parte din procesul evolutiv uman, iar emoţiile pot fi de asemenea oglindite… Mai multe studii au introdus în discuţie termenul de “emoţii contagioase” ale părinţilor care pot modela / influenţa comportamentul copiilor.

Ţine pasul cu cei mici! 

Cât de bine îi înţelegem? Cât de des le înţelegem comportamentele “neadecvate”? Este vital pentru copii să primească atenţia și empatia părinţilor și adulţilor din jur  – nu pentru cadourile din ghetuţe sau de sub brad, ci pentru calitatea relaţiei părinte-copil și pentru o dezvoltare armonioasă.

Comentarii via facebook

comments

SHARE
Previous articleLECITINA
Next articleMICII ȘI MARII MOFTUROȘI

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here